Petre Stoica, acest banatean ce stia sa pastreze prieteniile, un indragostit de natura si de zeii tarzii ai sortii a avut nostalgia micului oras provincial. Mai prcis, a reconstituirii unui peisaj familiar lui: o zona central-europeana, cu vestigii imperiale, cum numea el Banatul, un mic spatiu edenic, prezent si in scrierile unor Daniel Vighi, Sorin Titel, Livius Ciocarlie, sau Virgil Nemoianu.
Cand il ascultai citindu-si poemele adia un aer de pictura naiva peste crestetul anotimpurilor, iar amintirile prindeau glas mult mai usor, menite parca sa invaluie pe ceilalti cu o tandrete risipita. Poetul si impatimitul bibliofil vorbea ceasuri intregi despre panzele lui Henri Rousseau, evocandu-l intr-un mod aparte in care infantilismul viziunii capata uneori o nebanuita subtilitate ascunsa sub mantia unui discurs inocent : apoi si-a pus la umeri aripi de serafim / il insoteau dirijabilul cu trup de delfin / si libertatea cu trambita-n mana / in cinstea maestrului fotbalistii cu lungi mustati au jucat pe alee un meci jubiliar / Poetul cu Muza i-au cantat din antica lira un imn grandios / copacii din Parcul Montsouri au inflorit a doua oara / iar capitanul vasului cu zbaturi a ordonat / sa se cante valsul inchinat doamnei sale Clemence / iubitul maestru era inca departe / grabit sa ajunga unde trebuie. (Cand maestrul Rousseau a plecat unde trebuie). Voce din generatia lui Nichita si a lui Grigore Hagiu, intrat in mitologia literara a vremii, el si-a scris fiecare vers cu sentimentul inceputului; cu acela al gestului sacerdotal, biblic. N-a fost vreodata blazat sau sarcastic; pana si plictisul il descria in cuvinte simple, pline de nerv.
Volume ca Manevrele de toamna, Insomniile batranului (2000) marcau intrarea in orizontul senectutii, al inexorabilului sfarsit. Arheologia nu mai e pretextul aflarii unei lumi blande: tinutul a fost acoperit de umilintele prezentului. Pentru Petre Stoica, Jimbolia a insemnat asumarea unui loc personal, un fel de Macondo balcanic propriu. Acest spatiu il defineste; de acolo sosesc si mesajele disparitiei finale: Suntem vamesi la granita dintre somn si nimic. Poetul a devenit cronicarul, diaristul exilului sau voluntar.
Ca si Nichita, el resimte asaltul varstelor. In fuga dezordonata a dezastrelor ar putea apare si cel erotic, ca de obicei, inevitabil (acea intamplare penibila / petrecuta in ziua intalnirii mele / cu malul deghizat in femeie). Lirismul lui e drapat in mi minorul resemnarii: autorul se multumea sa-si adulmece ultimele intamplari ale vietii: Impacare-numele tau e batranete / la ceasul amurgului culeg legume / ud florile insetate de viata / cobor persienele / aprind lumina / ma asez la masa si fac socotelile zilei / marele castig mi se repeta si acum / singuratatea, nobletea ei In entuziasmul sau de dupa 89, localitatea in care s-a retras trebuia sa devina o metropola a scrisului, o citadela a spiritului. Asa a luat fiinta Fundatia germano-romana Petre Stoica, dimpreuna cu nu mai putin cunoscuta si frecventata cafenea Apunake si premiile Avramescu pentru cultura (pana astazi le-au luat Serban Foarta, Marcel Tolcea, Cornel Ungureanu). Tot datorita flerului sau journalistic s-a intemeiat si Muzeul Presei, inchinat amintirii unui martir al breslei, Sever Bocu.
Poetul isi asuma cu fervoare rolul de magician, preschimband orice vis in poem:in prezent sunt un biet poet premiat / cu frunze de urzici, Doamne cat e de trist / am fost aseara pe cand alergam prin ploaie / dupa ultima litera Sambelan la curtea coniacului. Acolo, unde a plecat sa-si revada prietenii, Petre Stoica fantazeaza neobosit si scrie atins de o febra a solidarului
