Marimea mainilor nu este un obstacol in calea cantarii la pian. Tehnica rezida in principal in creier. Mainile mari cu degete lungi pot face fata multor lucrari dificile ale repertoriului de pian cu un avantaj mai mare, dar in acelasi timp fac mai dificila interpretarea anumitor piese in care trebuie cantate rapid pe distante scurte. Acelasi lucru se intampla si cu mainile mici, dar la distante mari de tastatura.
Cea mai mare dificultate prezentata de a avea maini mici poate fi rigiditatea pe care o presupune in mod constant extensia aproape maxima (interdigitala) a degetelor, mai ales la incheietura mainii. Dificultatile sunt depasite cu munca, creativitate si pasiune.
Intr-o mana nu este necesar sa se uite atat de mult la dimensiune, cat la alte calitati mai importante: structura si proportiile sale, musculatura, agilitatea, flexibilitatea.
Leopold Godowsky (1870-1938) este adesea prezentat ca exemplu de cineva care, in ciuda faptului ca avea mainile mici, a reusit sa dezvolte o tehnica impresionanta. Mainile lui Godowsky erau mici, dar puternice, foarte flexibile, palma lata cu degetele larg despartite, lucru foarte important pentru a contracara efectul de a nu avea degete lungi. Daca un pianist nu poate ajunge la o zecime fara a-si incorda mult mana, cu atat mai mult motiv pentru care ii va fi greu sa cante acordurile de zecime acolo unde sunt alte note intre ele.
Nici Arthur Rubinstein nu avea degete lungi, referindu-se la Godowsky, el a declarat odata: Mi-ar lua 500 de ani sa dezvolt o astfel de tehnica.
Suferind de o boala osoasa foarte grava, pianistul francez Michel Petrucciani s-a dedicat aproape exclusiv studiului pianului inca din copilarie si a ajuns sa devina unul dintre cei mai renumiti muzicieni de jazz europeni ai tuturor timpurilor. Inzestrat cu o virtuozitate extrema, stilul sau intim si romantic, care provine din scoala lui Bill Evans -al carui admirator inversunat-, a imbinat inteligent lirismul si subtilitatea cu un atac puternic si percutant.
Bill Evans avea maini grozave, de pregatire clasica, care era mai mult decat familiarizata cu muzica lui Liszt, Debussy sau Ravel, ale caror tehnici de compozitie le-a asimilat si surprinse in limbajul sau de pian. Caracterizat de rafinament tehnic, de o pasiune rece si de acea eleganta europeana, el si-a facut curand o nisa in scena jazzului dominata pana atunci de muzicieni de culoare.
Compozitorul Robert Schumann si-a ranit permanent mana, incercand sa „imbunatateasca” anatomia mainilor dormind cu o franghie legata de tavan de unul dintre degete.
Pianista spaniola Alicia de Larrocha (1923-2009) este un alt exemplu care este adesea citat cand se vorbeste despre pianistii cu mainile mici.
Mainile lui Glenn Gould atrag atentia asupra anatomiei lor. Este posibil ca mainile si degetele lui lungi sa fi contribuit la tehnica exceptionala „degetelor” pe care Gould o poseda pentru a obtine o executie uniforma si diafana, cu o precizie admirabila, chiar si atunci cand se canta cu viteza mare si fara utilizarea unei pedale, asa cum pretinde operele lui Bach. Sviatoslav Richter si Glenn Gould erau prieteni si se admirau reciproc.
Daca am analiza mana din punct de vedere al ingineriei mecanice, ne-am da seama cate „grade de libertate” are cu adevarat si cum gama de variatie a fiecaruia dintre parametrii ei determina in mare masura posibilitatile actiunilor sale. Iata principalele caracteristici ale structurii mainii:
> Latimea palmei.
> Lungimea incheieturii mainii la inceputul degetelor.
> Lungimea fiecarui deget.
> Nivel de uniformitate in lungimile degetelor.
> Separarea intre degete.
> Fermitatea falangelor.
> Gama unghiulara de miscare laterala a mainii.
> Greutatea mainii (dimensiunea si densitatea oaselor).
Lista anterioara se refera la caracteristici fundamental osoase (ele determina „sasiul” mainii, ca sa spunem cumva. La aceste caracteristici trebuie sa le adaugam pe cele care provin din „cablaj” adica din muschi si tendoane. Toate acestea. ne-ar oferi o descriere a „hardware-ului” mainii, a structurii sale statice.
Partea dinamica provine din sistemul nervos, adica din creier si din nervii care pun in miscare muschii si tendoanele. Capacitatea de a coordona miscarile musculare este partea principala a tehnicii (am putea spune ca este partea „software”) si este gazduita in creier.
A descrie in ce consta talentul aratat de copiii minune sau acei oameni care reusesc sa dezvolte o tehnica grozava in scurt timp si fara prea mult efort, este o chestiune care tine de neurostiinta si suntem inca departe de a putea dezvalui aceste mistere. Poate ca un factor este numarul de conexiuni neuronale dintre cele doua emisfere ale creierului.
