Un dramaturg la vanatoarea de vulpi a istoriei 

Piesa dramaturgului american Doug Wright- Sunt propria mea sotie( distinsa cu Premiul Pulitzer in 2004, extreme de popular pe Broadway si montata recent pe scena Teatrului Odeon, de Beatrice Rancea, aflata la a doua intalnire regizorala cu textele autorului)- reconstituie povestea unui celebru personaj, Charlotte von Mahlsdorf ( 1928-2002 ), suspendat intre Gestapo si Stasi , cunoscut de autor la Berlin, si alaturi de care a trait un veritabil sunset-romance, vreme de aproape un deceniu.

De fapt, el a traversat lunga noapte a fiintei, acel drum intre doua abisuri( Nazism/communism), cum il numea Celine, pe tocuri cui, fara sa-i mai contabilizeze fatalele erori. Intr-un asemenea context, discutand despre alchimia literaturii sale Wright remarca: uneori e fascinant sa privesti istoria prin ochii persoanelor marginalizate, pentru ca de obicei o scriu cei ce au puterea; poate fi incredibila perspective in care se vad evenimentele istorice prin ochii celor abandonati, asa cum evident s-a intamplat cu Charlotte; ea e biologic barbat, insa isi va fi preluat o identitate feminine, asumandu-si riscurile acestei optiuni, fara remuscari(); m-a atras povestea vietii sale, dar si frivolitatea ei. Pe de alta parte, acest notoriu travestit ( martor fidel al maladiilor timpului) nu si-a privit niciodata alegerea ca pe un defect, o boala sau o excentricitate; mai mult, pentru Doug, Charlotte va deveni o fascinanta gay-granny, sub a carei protectoare aripa, prind glas amintirile( relevanta e aici, atractia sa pentru acele personaje-sigiliu ale istoriei, gen Marchizul de Sade, devenite material documentar si sursa elementara a inspiratiei ).

Scriitorul si-a ales defel, subiecte atinse in genere de virusul contestarii, fara sa ignore totusi, povestile personale, sunetul aparte al rostirii lor scenice( privit in subsidiary, acest mod de a vedea teatrul il defineste ca autor dramatic, iar nu ca un simplu memorialist , stendhalizand despre iubire si fiicele ei vitrege, cum ar fi spus Mauriac). Sub aspect scenografic, Constantin Ciubotaru imagineaza o structura ingenioasa spre a servi acelor repetabile incursiuni in memoria straniului personaj : o impozanta placa se va roti impreuna cu Charlotte asezata, in scenele resuscitarii trecutului infamant, unul prefigurat in spatele zidului de sticla al timpului; si astfel, prin intermediul unei formule narativ-scenice cu anume implicatii psihanalitice, autorul ii va fi mereu aproape, ca un alter-ego providential, aflat acolo tocmai pentru a-i stimula patefonul amintirilor . Dramaturgic, derularea povestirii genereaza destula ambiguitate, in plan temporal( v. scena evocarii omniprezentelor dosare Stasi, ce nu ofera detalii spre descifrarea faptelor trecute ale adolescentului, felul cum si-a suprimat tatal , si nu in ultimul rand, faimoasele probe de fidelitate exersate de micul erou , sacrificat pe altarul unei securitati de opereta ). Intregul mecanism al piesei e tributar acestui spatiu-matrice al memoriei; el nu e decat un abil pretext al scriitorului pentru a-si proteja personajul de eventualele anateme critice, de oriunde ar aparea ele ( rareori o veritabila bunica-gay a istoriei s-a dorit a fi paznicul de ceara al unei fragile minoritati ).

Tot acest carusel al marturiilor unui transsexual, regizoarea incearca sa-l amplifice teatral, speculand la modul scenografic pasiunea de colectionar a Charlottei ( mai ales gramofoane si ceasuri de epoca ); de altfel, Mircea Constantinescu compune cu discretie si simt al nuantelor profilul psihologic al acestei victime, trecand de la starea de martor- povestitor, la aceea de rostitor de adevaruri incomode ). Si astfel, o viziune profund compasionala asupra unei minoritati vulnerabile, profesata de un dramaturg rasfatat de lauri pare a declansa in gandirea spectatorului est-european, chipul unui joc cu mai multe strategii .

Inregistrand timp de doi ani toate conversatiile avute cu Charlotte, Doug Wright le-a introdus ulterior in tesatura piesei, devenindu-i astfel un intim partener si, deopotriva, discret raconteur ; nedorind sa fie tratata ca o relicva oarecare, sau o colectie neverosimila de amintiri si spaime, eroina reface un alt chip al memoriei nealterate( v. sound-ul singular al confesiunii ei, remarcabil conturat, prin vocea lui Mircea Constantinescu: cand se stingeau familii, eu le salvam mobile. Cand au deportat evreii in al doilea razboi mondial, mobila tot eu am salvat-o. Cand au dat comunistii foc la case si au gonit cetatenii eu am pus la adapost ce-a mai ramas. Cand au facut Zidul Berlinului, cand au daramat vilele vechi,tot eu am adunatm-am facut una cu fiecare mobila sacrificata ).

Dincolo de anvergura introspectiva a textului in sine, drama nu induce spectatorului acea nedefinita compasiune pentru varste si destine trase la indigo. Cat priveste fidelitatea fata de viziunea auctoriala, ea nu are nimic absolutizant in substanta ei ( v.insasi aprecierile autorului: E visul oricarui dramaturg sa gaseasca regizorul care sa-i ofere traducerea scenica perfecta, dar sa-l si invete ceva in plus/ …cand vin de peste ocean tot drumul pana aici si ii vad pe acesti actori pe care nu-i cunosc, jucand cu o asemenea dezinvoltura o partitura cu destule necunoscute, atunci realizez cat de esentiala ramane adecvarea actorului la o realitate invulnerabila… ) .