Exista zamislitori pentru care sacrificiul primeste aura normalitatii, asemeni unui alt botez al fiintei ; unul dintre acestia este sculptorul Nicolae Enea ( descinzator din spatiul cronicarilor moldavi, el e nepotul binecunoscutului plastician interbelic Nicu Enea ) . Acest veritabil exponent al clasicitatii formelor nu lasa posteritatii chipul unei viziuni pur arhaizante, vaduvite de substantialitate.
Discursul sau plastic ( modelat in trepte si acumulari successive, in atelierul unor maestri precum B.Caragea, C.Medrea sau I.Jalea) nu poarta umbra unor semnificatii, ori a unei ierarhii prestabilite , deoarece N.Enea e un creator din stirpea celor ce mai cred in perfectiunea naturii, in nestinsele ritmuri ale inteligentei ei . Artistul ( ale carui lucrari sunt inscrise in portofoliul de arta romaneasca contemporana, apartinand galeriei virtuale FanArt, alaturi de alte nume prestigioase, precum Eugen Craciun, Augustin Costinescu, N. Gh.Iorga , R.Frentiu , L.Oprisan , B.Stihi , A.Tomaselli, sau C.Sinescu ) stie ca lumea ar fi mai aproape de lumina cea adevarata daca ar exista acea lucida asumare a trecutului, a culpei originare , de care amintea odinioara Lucian Blaga . Ca si altii din generatia sa, el a invatat sa-si duca pana la capat temerile, suferinta , tocmai spre a intelege fericirea salvarii; o salvare intemeiata prin gestul intim al rememorarii ( insumand sentimente, rostiri, insingurari stelare, zeitati surprinse-n miscare ) . Asezat sub cerul sortii sale , N.Enea asculta glasul materiei , dincolo de plamada ei ( in piatra, marmura sau bronz ).
Si astfel, atent la miscarea ceasului universului el dialogheaza cu fiintele ce-I populeaza atelierul, jovial, intre un suras ori un cearcan al inimii . Timpul lui e unul al echilibrului, al simplitatii liber asumate , neostentative ; pe de alta parte, atat de fragile i-au fost bucuriile, incat nu-si mai aminteste numele ingerului care i le-a prezis . Pentru cei din falanga obsedantului deceniu , duminicile au inceput sa dispara din calendare , iar primaverile sa emigreze in alte tinuturi . Lumea e repovestita nu prin marunte clisee sentimentale , ci prin farmecul marturisirii ( fapt pe care suita sa de portrete si ovoide , in marmura ori bronz , l-a demonstrat deja )
Ca o particularitate a stilului sau , autorul nu rataceste catalogul personajelor evocate , mana lui stiind defel sa aseze fiecare chip si mai ales, sa prefigureze trairi . Arta nu i-a revendicat decat o singura supunere: intoarcerea la izvoare , la surasul ne-mbalsamat al autenticului . Aceasta trecere de la neautenticitate la opusul ei s-a produs in evolutia gandirii eniene, prin raportare la sacralitate . Nici un edificiu nu a ramas la stadiul de fragment , ci devine semn al intregului , un cifru initiatic destinat dezvaluirilor ulterioare ( v. acele ansambluri statuare cu nuante clasicizante realizate in deceniile 7-8 ale secolului trecut ) . Un suprem simt al esentialului il va conduce pe artist spre un echilibru al viziunii plastice pe urmele unor Medrea si I. Vlasiu avand drept rezultat o optimizare a structurilor spatiale .
Intr-o perioada cand arta a cunoscut o veritabila contaminare ideological , penduland intre relicvar si absurd , N.Enea a reusit a tinde spre o plenitudine a creatiei fara teama pretiozitatii . In ceea ce priveste destinul artei contemporane sculptorul a intuit de altfel epuizarea ei in fata presiunii istoriei : gesturile ei sunt pur ceremoniale , ea existand numai sub protectia muzeului- cum declara si Jean Molino cu decenii in urma . Astazi scria Yves Michaud- totul coexista fara conflict , mai putin in pacea coexistentei , cat in aceea a indiferentei , fara un minim teren pentru dezbatere , pentru schimb ; cand nu mai exista decat evenimente singulare , purtatoare fiecare de aceeasi valoare si de aceeasi legitimitate , atunci totul devine nesemnificativ , memoria si dreptul la diferenta sunt ocultate , singura miza ramanand spectacolul . Iata asadar aprecieri pe care N.Enea le poate sustine deopotriva.
