Tarkovski a crezut pe deplin in cinema, l-a considerat cea mai poetica dintre toate manifestarile artistice. El percepea poezia ca pe un mod de a fi in lume: „O forma speciala de relatie cu realitatea”. De aceea nu s-a limitat la versuri, ci mai degraba a vazut-o ca posibila in orice arta, si chiar in orice fiinta umana. Iar poetul a fost o fiinta deosebita pentru el: „O persoana cu forta imaginativa si psihologia unui copil. Impresia lui despre lume este imediata.” Poetul a fost un supravietuitor al „culturii moderne de masa – o civilizatie protetica – conceputa pentru consumator”. Omul autentic este amenintat de o societatea care „inchide omului, din ce in ce mai mult, drumul catre intrebari spirituale”.
Aceste idei sunt adunate in al sau Esculpir en el tiempo, eseu care este despre cinema, dar in care evita sa vorbeasca direct despre acel subiect timp de multe pagini. Si este ca baza cinematografiei bune este persoana, fiinta spirituala capabila sa surprinda o realitate ascunsa in spatele suprafetei banale a lucrurilor, artistul care trebuie sa lupte impotriva unei lumi care aproba degenerarea artei in marfa, in divertisment, cand aceasta ar trebui „sa explice pentru sine si pentru mediul sau sensul vietii si al existentei umane”. Si, daca nu reuseste sa explice acele intrebari fundamentale, ar trebui cel putin sa te confrunte cu acele intrebari. „Viata nu este altceva decat un termen acordat omului, in care el isi poate si trebuie sa-si formeze spiritul conform propriilor idei despre scopurile vietii umane.”
Mai tarziu, Tarkovski explica conceptul sau de arta cinematografica, cel care da titlul cartii: „In acelasi mod in care un sculptor ghiceste in sinea lui contururile viitoarei sale sculpturi, indepartand ulterior intreg blocul de marmura, dupa modelul respectiv, artistul cinematografic contribuie si din raportul enorm si complex al evenimentelor vitale tot ceea ce este inutil, pastrand doar ceea ce va fi un element al viitorului sau film, un moment esential al imaginii artistice, al imaginii totale”.
El insista mult ca imaginile lui nu sunt niciodata simboluri sau metafore. Ceea ce vrea sa exprime este esentialitatea vietii, caracterul ei unic, si nu concepte. De fapt, el crede ca cele mai bune imagini ofera mai multe semnificatii la fel de valabile. El spune ca a vazut Persona , de Bergman, de multe ori, si de fiecare data intr-un mod diferit pentru ca: „Ideile marilor opere de arta – asa cum spunea Mann – au intotdeauna doua fete si doua semnificatii, sunt echivoce si multidimensionale Ca viata insasi.”
Pentru ea este clar ca trebuie sa evitam scenele care se prefac a fi „frumoase si dramatice”, filmate pentru a obtine aplauzele publicului. Spune ca nu face nimic special pentru a-si multumi posibilii adepti, desi nu vede nicio contradictie in faptul ca apoi asteapta cu tremuraturi ca filmul sau sa fie acceptat si iubit. Desi: „Artistul nu se poate distra gandindu-se sa fie de inteles, asa cum ar fi si absurd sa se gandeasca ca este de neinteles”.
El recunoaste ca arta este aristocratica si deja, de la sine, face o selectie in randul publicului. Dar scuzati-i pe cei care nu o pot aprecia: „Apropo, privitorul este doar partial responsabil pentru prost gust, pentru ca viata nu ne ofera sanse egale sa ne perfectionam criteriile estetice”. Destinatarul artei trebuie sa aiba anumite calitati specifice, care sunt „foarte putine”, dar poate de neatins pentru multi: „Este suficient sa ai un suflet treaz, sensibil, deschis spre frumos si spre bine, capabil de o experienta estetica imediata.”.
Cinematograful ar fi mai aproape de muzica, in sensul ca ambele sunt doar fragmente din realitate. Cu toate acestea, cuvantul: „Este deja ca atare o idee, un concept, un anumit nivel de abstractizare. Un cuvant nu va fi niciodata un sunet lipsit de sens. Ceea ce cauta Tarkovski este sa arate experiente care pot fi retraite in intimitatea privitorului. Si acele experiente trebuie sa se nasca din memoria autorului, sa corespunda propriilor impresii vitale.
„Cand un om da peste o capodopera, incepe sa auda in sine vocea care l-a inspirat si pe artist. In contact cu o astfel de opera de arta, observatorul traieste un soc profund, purificator”. Cu toate acestea, capodopera nu este lipsita de unele slabiciuni sau imperfectiuni.
Conceptul sau de libertate depaseste cu mult ceea ce se bucura de cei care traiau in societati mai putin controlate decat cea sovietica: „Libertatea inseamna in sfarsit sa inveti sa nu cerem nimic de la viata sau de la alti oameni, ci doar de la noi insine. Libertate: sacrificiu facut in numele iubirii”. Pentru ca cele mai libere societati nu sunt scutite de neajunsuri spirituale serioase: „Ce semnificatie are astazi intercomunicarea personala? In mare parte, in interesul de a obtine cat mai mult posibil de la aproapele pentru sine.”
Interesele lui atunci cand fac un film corespund aproape intotdeauna cu ceea ce caut in ele, desi el este si mai radical: „Trebuie sa spun ca actiunea exterioara, intrigile si legatura dintre evenimente nu ma intereseaza deloc… Ceea ce ingrijoreaza cu adevarat. eu sunt lumea interioara a oamenilor.” Sau ca atunci cand spune ca, in Stalker si Solaris, daca ceva nu-l atragea, erau elementele cele mai constitutive ale science-fiction-ului.
Mesajul filmelor sale este de obicei destul de apocaliptic, sau, cel putin, din punct de vedere general, serios alarmant: „Am reusit deja sa unim prezentul cu viitorul, asa cum se spune in Stalker. Cu alte cuvinte, in prezent exista deja toate conditiile pentru o catastrofa ireversibila in viitorul apropiat”. Desi, pe de alta parte, vede in Stalker o persoana aparent slaba, dar, in acelasi timp, un om a carui credinta si dorinta de a-i sluji pe ceilalti il fac invincibil. In cele din urma, Tarkovski trebuie sa creada in mantuire.
In acest eseu am compensat admiratia cinematografica aproape nula pe care o arata in jurnalele sale. Astfel spune, de exemplu: „Uneori se pare ca Chaplin a murit de trei sute de ani. Intr-o asemenea masura este un clasic al maretiei absolute”. Ne vorbeste despre filmele bune ale lui Bergman. Ne trimite la marea personalitate a unor autori precum: Bresson, Fellini, Antonioni, Kurosawa, Bunuel: „Pentru ca acesti artisti sunt ca un microcosmos, fiecare al lui. Cum sa le pui in limitele conventionale ale genului?
Tarkovski cauta o unitate metafizica in scenarii. El intentioneaza sa se confrunte cu fortele lumii contemporane: „Acea iubire, acea daruire, este ultima minune care se poate opune lipsei de credinta, cinismului si golului lumii moderne. Si, de asemenea, scriitorul si inteleptul sunt victime ale lumii moderne. In filmele sale nu inceteaza sa vorbeasca despre sine, despre lupta sa interioara de a supravietui, desi in adancul fiintei sale, constrangerile impuse de mediul sau: „In filme am vorbit mereu despre oameni care, in functie de altii, adica , nefiind liberi, au stiut sa-si pastreze libertatea interioara. Am aratat oameni aparent slabi. Dar am vorbit si despre puterea acelei slabiciuni, o putere care reiese din convingerile sale morale”. Tarkovski a avut o idee foarte precisa despre obiectivele pe care munca sa trebuia sa le atinga.
Dintre toate frumoasele teorii pe care regizorul rus le compune ca adevaruri incontestabile, analizandu-si opera, verificam ca sunt foarte adevarate, dar numai daca se adauga cateva nuante. Nu este atat de clar ca uneori imaginile din filmele sale nu au fost menite sa insemne altceva decat ceea ce isi doreau deja sa fie; sau, cand compara cinematograful cu literatura, ignora dovezile ca, in cinematograful vorbit, cuvantul este inserat in imagine, in intreg. Lucrurile pe care le facem, desi sunt foarte asemanatoare cu ideea pe care am avut-o sau o avem despre ele, nu raspund niciodata pe deplin conceptiei noastre, dar au si ceva de spus de la sine. Aceasta este marea bogatie a unor creatii, ale noastre, care, daca sunt valoroase, trebuie sa ne depaseasca. Lucrarea lui Tarkovski a facut acest lucru cu omul.
