Cazul Dutu sau reversul lui Basescu

Eroarea pe care am semnalat-o inca de la sfarsitul anului trecut, atunci cand s-a semnat cu surle si trambite intelegerea de alcov dintre PD si PLD, a ajuns o evidenta. La alegerile locale scorul PD-L a fost mai mic decat al celor doua partide de la europarlamentare. Tribul portocaliu se afla in impas. Stolojan a ajuns o portavoce concurenta cu ridicola portavoce de la Cluj, Emil Boc. Personalitatile de orientare liberala din PD-L, si in general cele cu un minim grad al decentei, precum Valeriu Stoica sau Liviu Negoita sunt impinse in esalonul 2 al partidului, in loc sa devina un motor care sa traga inainte formatiunea politica portocalie.

Aceasta este soarta personalitatilor mai bine conturate intr-un partid de lider. Istoria PRM-ului, marcata de epurari succesive si de asasinate in efigie ale membrilor mai rasariti de partid ar trebui sa puna pe ganduri hoarda portocalie. In cele din urma, PRM a ajuns un pitic politic care nici macar nu a reusit sa-si trimita un membru in Parlamentul European, in vreme ce Vadim devine propiul sau spectru slabit si contradictoriu, palid si dezlanat.

In viitor aceasta ar putea  fi si soarta lui Traian Basescu: sa devina un Vadim prezidential. Mai ales daca scenariul paricidal din “Regele Lear” va fi – in mod previzibil  – comis de catre gruparea de oligarhi anonimi ce vor prelua PD-L-ul. In fond, marele nostru ghinion a fost ca aceasta clasa politica a emanat un tiran de circ, meschin si incult, marginit si ignorant in materie de doctrine. O altfel de personalitate cu aceleasi sanse, aceeasi tenacitate si acelasi instinct politic ar fi devenit un nou Carol I ce ar fi integrat Romania in Europa autentica. Asa, cu Basescu, ne integram intr-o Europa de esalon doi, in Europa lui Vaclav Klaus si a baltilor, a lui Iuscenko si a Balcanilor de Est.

La fel cum in Bucuresti, Oprescu a castigat din aceeasi nostalgie paradoxala mesianica ascunsa in firidele sufletului celui de pe urma dintre romani, la fel in tara fiecare isi cauta Eroul, uitandu-se in jur, calcand cu grija printre cioburile atator icoane sparte in mii de bucati.

Ascensiunea lui Vadim din 2000, votat de atatia tineri in epoca, ridicarea si decaderea lui Gigi Becali si cele doua imagini – pivot ale politicii post-revolutionare, Iliescu si Basescu – sunt produsul acestui instinct mesianic romanesc.

Pacat ca in zilele noastre cazul Stelian Dutu se interpune in fata acestui instinct. Dutu a facut treaba buna, chiar excelenta la Constanta. Poate tocmai acest lucru, ca si personalitatea demna de afaceristul frate al lui Nixon, a lui Mircea Basescu – au evidentiat hibele mesianismului romanesc  aplicat la Traian I-ul. Stelian Dutu a fost dat afara cu insulte si amenintari, cu cinisme si mistouri de catre Emil Boc si “draga Stolo”. Mai ales acesta din urma a facut, pare-se, o afirmatie tulburatoare: “Nici Dumnezeu din ceruri nu-l mai poate salva pe Dutu”. Am tresarit citind aceste vorbe, intrucat ele ascund un adevar subliminal teribil. Adevarul profundului instinct tiranic al lui Traian Basescu si tragicul adevar al instinctului de sclav al acolitilor sai.

Diseminarea eului lui Stolo era vizibila pentru un observator avizat, dar aceasta afirmatie facuta fara nici o cenzura arata ca si ceilalti oameni de la varful PD-L sunt pecetluiti cu acelasi morb. Speram ca doar oportunismul si dorinta de faima si bani ii poseda. Nu boala teribila a fisurarii eului. Boala structurala a omului postmodern. Malefica inocenta perversa a acestei vorbe ce il situeaza pe Sef deasupra Zeului arata pericolele autentice si tragedia unui popor ascunsa in povestea tribului portocaliu.

PD-L este un simptom – nu un partid. PMR l-a avut pe maleficul Stalin; PCR-ul urma sa-l dea inevitabil pe Nicolae Ceausescu. Dar in postmodernitatea noastra europeana teribilul morb a ramas in subteranele mentalului colectiv. Si azi, chipul si numele sau este Traian Basescu. Ultima masca a ciumei dorintei de posedare, perfect revers diabolic al instinctului mesianic romanesc.