Cronica – Ion Dumitriu

cronica ion dumitriu

O expozitie ce exploreaza, pentru publicul larg, ca si pentru apropiati, personalitatea si modul de lucru al unui personaj aparte in viata culturala romaneasca. Umbra, Galeria Posibila, pana la 26 noiembrie

Ion Dumitriu este o figura luminoasa, a carei viata pare sa fi stat sub semnul prieteniei si al discretiei. A format cu dedicatie generatii de elevi, iar atelierul sau devenise un punct de intalnire pentru elita culturala a vremii.

Participarea sa incepand cu anii ‘70 la experimentul numit Poiana Marului, alaturi de Horia Bernea, Teodor Moraru sau Teodor Rusu, a condus la revenirea sistematica la acelasi spatiu si la aceleasi subiecte, ordonate in serii de lucrari: Suri, Capete de grinda, Capite etc. De aceea a si fost citit cu precadere ca un pictor al vietii rurale, interesat de arhaic si de aducerea lucrurilor la calitatea lor iconica de semn. Explorarea sa a elementelor-arhetip ale satului si a pretiozitatii elementelor naturale, precum lemnul, este insa un caz particular al interesului sau general privind structura vizibilului.

Expozitia e conceputa de Matei Caltia ca un traseu pe parcursul caruia sunt punctate temele sale recurente, relatia dintre picturi si research-ul fotografic care le preexista, e reconstituita atmosfera din atelier, se poate face cunostinta cu o parte din colectiile sale de obiecte, cu modul ludic de a lucra cu copiii si de a dialoga cu formele si ciudatenia obiectelor intalnite.

Vizitatorul ii poate rasfoi jurnalele si citi insemnarile, poate darui galeriei propriile povesti pe marginea personajelor compuse de copii din obiectele adunate de artist, poate realiza propriile compozitii pe ecranul unui retro-proiector sau lasa o insemnare intr-un caiet ce poarta atat amintirile primei sale expozitii, din anul trei de facultate, cat si pe a ultimei: 1969-2008.

Desi aflata sub semnul Umbrei, comemorand 10 ani de absenta (iar umbra tutelara a artistului fiind chiar poarta fizica prin care se intra in suita de camere a galeriei), expozitia respira caldura umana si o coplesitoare prezenta. In prima camera ne intampina o poveste despre atelier si contextul in care erau elaborate lucrarile.

Panotarea nepretentioasa, pe stative de lemn suprapuse, e o solutie ingenioasa nu doar de a castiga spatiu, cat si de a asigura contactul direct, dialogul dintre vizitator si lucrari. In obscuritatea urmatoarei camere se petrece imersiunea in dimensiunea ludica a personalitatii artistului. Spatiul, bazat pe participarea vizitatorilor mici si mari, e organizat cu participarea lui Ovidiu Fenes, un artist care imparte cu Ion preocuparea pentru studiul umbrei si redefinirea obiectului gasit prin plasarea in contexte noi.

Traseul se incheie cu tema finala de lucru a artistului, ultima camera fiind cea a “umbrelor”, puse in valoare si “in lumina” la propriu intr-o camera a albului. Mese de plastic si obiecte uzuale poarta incarcatura de ambiguitate si mister desemnata in egala masura ca, in alte lucrari, porti, pereti de barne sau trocute. Umbra purtata, personaj principal si indiciu al prezentei in absenta, o sincopa a vizibilului incorporand timp si memorie, mi-a adus aminte de prezentele fantomatice ale lucrarilor lui Rachel Whiteread.