Cand unul pleaca, celalalt ramane…

Una dintre calitatile importante in viata este sa fii puternic. Pentru ca este o insusire care nu se mosteneste, ci pe care o dezvolti singur, invatand, experimentand, luand aminte. Sa fii puternic inseamna sa-ti dozezi optimismul cu cerebralitate si incredere, sa-ti impingi limitele cu precautie si sa ai asteptari realiste.

Despartirea este experienta psihologica, dupa o pierdere in care sunt declansate puternice toate reactiile naturale si emotionale asteptate, cognitive, comportamentale si fiziologice. Am putea defini durerea unei defectiuni de cuplu ca un soc sentimental, o stare de paralizie psihologica, dezorientare si vid. Desi fiecare persoana este diferita si exista moduri foarte diferite de a trai aceasta experienta.

Atunci cand un cuplu este pus in situatia de a fi despartit de distanta, cred ca cel mai important lucru pentru cei doi parteneri este sa fie puternici. Pentru ca, inevitabil, cand unul pleaca si poate uita mai usor, celalalt ramane, sa astepte, sa spere, sa traiasca o viata pe care o uitase: de unul singur.

Sa-i dai drumul partenerului este dintotdeauna un blestem care urmareste cuplurile, iar conceptul a evoluat de-a lungul timpului odata cu schimbarea ritmului vietii. Relatiile la distanta au avut intotdeauna in spate ideea „binelui suprem”. Fie ca pe timp de conflict, „binele suprem” era unul colectiv, sau, pe timp de pace, in zilele noastre, vorbim de binele cuplului, binele familiei, binele copilului, acest „bine” este intotdeauna plin de sacrificii si de amintiri coplesitoare. Un „bine” pentru care scopul scuza mijloacele, care jertfeste totul in drumul lui si in final ajunge sa dezamageasca si sa transforme oameni, cupluri, familii, copii.

Sentimentul este descris cu tristete, si, desi are la inceput o doza de optimism, in final ajung sa conteze doar statisticile. Trivialitatea relatiilor, primitivitatea care le sta la baza, ma fac sa cred cu scepticism in stabilitatea si devotamentul partenerilor chiar si intr-o situatie obisnuita de viata. Cu atat mai putin in momentul in care relatia este supusa frivolitatii timpului si a distantei. S-au devalorizat sentimentele, s-au materializat cuvintele, s-au externalizat prea mult ambitiile si s-au interiorizat prea putin emotiile.

Frica si nesiguranta omoara si ele, de cele mai multe ori, sentimentele ramase; insa, lupta pentru ambitiile personale desacralizeaza cuplul si esenta convietuirii dispare. Cand esti departe uiti sa-ti aduci aminte, lenevesti intr-o pasivitate amenintatoare si intr-o doza suprarealista de incredere ca totul va fi bine. Dar nu faci nimic in acest sens. Stii doar in sufletul tau ca cineva te asteapta.

Iar cand esti acasa, din contra, nu poti sa uiti, nu poti sa traiesti, nu poti sa fii tu. Vrei sa-i ierti greselile pe care altadata nu le suportai, vrei sa ai mai multa rabdare si mai putine pretentii, vrei… sa faci orice doar sa fie ca-nainte. Nu stii nimic sigur, insa tot ce iti doresti este sa-si aduca aminte ca existi.

Cand pleci, crezi ca totul este despre tine; cand ramai acasa stii ca totul este despre cel care pleaca. Sentimentele nu se hranesc singure, cuvintele nu se contopesc fara rostiri, amintirile nu iau niciodata pauza. Cand suntem sinceri cu noi si cu relatiile pe care le avem, trebuie sa fim puternici pentru a le salva.